Pentru cei care înţeleg contextualizarea socială a economicului, relaţionarea întreprinderii cu mediul social în care operează nu trebuie să fie surprinzătoare. Din acest punct de vedere, raportarea socială este ceva firesc. Ea poate să fie de natură formală sau informală. Informală atunci când discutăm despre ceva firesc, ceva care a devenit rutină şi care exemplifică exact ceea ce numim contextualizarea socială a economicului.

Termenul de "transparenţă" a dobândit o semnificaţie cvasi-religioasă în dezbaterile privitoare la instituţii şi la guvernare. Am putea spune că expresia "a fi mai transparent decât ceilalţi" este echivalentă lui "a fi mai sfânt decât ceilalţi". Christopher Hood, "Transparency in Historical Perspective", în Transparency: The Key to Better Governance?, Oxford Univ. Press, 2006)

“Un curent mai vechi reînvie cu o nouă vigoare în lumea afacerilor. Toţi sunt afectaţi de acest curent. Ivită de o jumătate de secol, această tendinţă a căpătat, în tăcere, forţă în ultimii zece ani. Ea declanşează schimbări profunde în lumea afacerilor. Companiile care o îmbrăţişează şi îi folosesc forţa vor prospera şi se vor putea dezvolta în mari corporaţii. Cele care o vor ignora ori i se vor opune vor avea de pierdut. Această tendinţă se numeşte transparenţă.” (Don Tapscott and David Ticoll, The Naked Corporation: How the Age of Transparency Will Revolutionize Business, Free Press, 2003)

Cei mai mulţi dintre cei a căror voce nu se aude în dezbaterile despre globalizare ... consideră că aceasta duce inevitabil la crearea de corporaţii gigant care îşi asumă puteri ale guvernelor iar apoi îşi folosesc aceste puteri mai degrabă în propriul lor beneficiu decât pentru binele public. Noi credem că globalizarea poate duce la tot ceea ce capitalismul trebuie să dea mai bun: inovaţie, progres tehnologic, creşterea calităţii vieţii şi egalitatea şanselor, adică, acelaşi acces la beneficiile oferite de societate şi aceeaşi protecţie în faţa neajunsurilor ei. Mediul de afaceri va fi acela care va deschide calea către o nouă ordine general agreată, către un set de standarde general acceptate în ceea ce priveşte drepturile omului, condiţiile de muncă, mediul, problema corupţiei şi dezvoltarea economică. (Donna J. Wood ş.a., Global Business Citizenship, M. E. Sharpe, Inc., 2006)

Trebuie să înţelegem că parteneriatul public-privat nu are nevoie de interventia statului, el începe de la un interes comun între cele două părţi, companii şi comunităţi. Oamenii de afaceri doresc să investească şi să obţină profit. Comunitatile locale doresc să îşi finanţeze nişte proiecte. De regulă, se ajunge la un interes comun. Înainte, oamenii aşteptau bani de la guvern, acum aşteaptă de la Uniunea Europeană. Însă aceşti bani vin de nicăieri, oamenii nu pot fi responsabilizaţi pentru cheltuirea lor.

Uniunea Europeană se extinde, ajungând în ţări care cândva se găseau în spatele Cortinei de Fier.
Cu o populaţie de aproape o jumătate de miliard de locuitori, Uniunea lărgită va avea 27 de state, devenind o superputere din punct de vedere social şi economic. Ea va fi o piaţă unică lipsită de graniţe, acoperind aproximativ 5 milioane de kilometri pătraţi. În termenii publicaţiei The Economist, acest imens teritoriu „va aduce în curtea Europei o mare putere industrială cu o forţă de muncă ieftină”. La piaţa UE vor avea acces afacerile dezvoltate în Europa Central-Estică (CEE), afaceri cu costuri mult mai mici decât în ţările occidentale. Pentru un producător care va dori să îşi vândă produsele în UE, în următorii ani va fi mai ieftin, de pildă, să producă maşini în România decât în China.

Tradiţional, s-a considerat că singura responsabilitate în afaceri este de a obţine profit respectând legea. Simplul fapt că o companie este profitabilă acţionând legal este un lucru bun pentru societate deoarece în acest fel se dă o utilizare eficientă unor resurse, se creează locuri de muncă şi se oferă bunuri şi servicii necesare.
Astăzi este general acceptat faptul că o companie are obligaţii suplimentare. De aici, ideea de responsabilitate socială corporatistă (RSC). Una din criticile aduse acestei idei vizează tocmai ambiguitatea sa: Care sunt aceste cerinţe morale dincolo de profit şi lege? Cine le stabileşte şi după ce criterii? De fapt, care sunt limitele acestor noi constrângeri, cât de mult se poate pretinde de la o companie fără a afecta dreptul acţionarilor de a decide modul de utilizare a proprietăţii lor?

Dincolo de lege, dincolo de tot ce înseamnă regulă impusă de stat, morala pare terenul viran al opţiunilor noastre, o zonă lipsită de repere, a conjuncturii, a aleatorului, a lui "mi se pare" şi "aşa cred". În realitate, lucrurile nu stau aşa.