CSR Romania

28 iulie 2017

Ultima ora:
Esti in sectiunea: Articole & Analize Dialog cu grupurile cointeresate Dialogul dintre companii şi partenerii lor - Chestionar internaţional

Dialogul dintre companii şi partenerii lor - Chestionar internaţional

Email Imprimare PDF

1) Ce presupune un dialog eficient între o companie şi grupurile cointeresate ale ei?

2) Ce fel de instrumente pot fi utilizate într-o companie pentru a se construi relaţii bune cu grupurile cointeresate (să spunem, instrumente de management, de comunicare, relaţii publice, programe de responsabilitate socială corporatistă)?

3) Cum poate rezolva o companie faimosul paradox al grupurilor cointeresate generat de raportul dintre resursele finite ale unei companii şi nevoile sau aşteptările infinite ale grupurilor cointeresate? Cum se pot echilibra obiectivele unei companii cu interesele angajaţilor şi partenerilor sociali şi de afaceri ai ei?

4) Pentru ca în deciziile unei organizaţii să se aibă în vedere aşteptările partenerilor sociali şi de afaceri, aceste grupuri trebuie dispuse într-o ordine a importanţei. Care sunt atributele relevante pentru crearea, într-o companie, unei ierarhii a grupurilor cointeresate?

5) În România nu se poate vorbi de o comunitate de afaceri matură, cu coduri etice definind valori şi standarde morale. Companiile nu îşi definesc şi nu îşi cultivă o etică a dialogului cu grupurile cointeresate. Argumentaţi pentru importanţa strategică a dialogului cu grupurile cointeresate şi a existenţei unor standarde de bune practici pentru relaţiile cu acestea.


Stephan YoungStephen B. Young

1. Un dialog eficient cu grupurile cointeresate pretinde, întâi de toate, identificarea partenerilor relevanţi pentru o organizaţie. Grupurile relevante sunt fie acelea care, prin interesele lor, influenţează viitorul şi prosperitatea companiei, fie cele ale căror interese sunt ori pot fi afectate de către companie. Adică, investitorii, consumatorii, angajaţii, furnizorii, creditorii, comunitatea şi mediile politice.

De asemenea, o bună strategie de dialog presupune construirea unor canale de comunicare care să furnizeze companiilor informaţii credibile privind nevoile şi aşteptările grupurilor cointeresate şi care să ofere acestor grupuri informaţii relevante despre companii.
În sfârşit, un dialog eficient necesită o comunicare în ambele sensuri, o comunicare în care companiile vorbesc dar şi ascultă. Adesea, companiile nu ascultă. Este o greşeală. Pentru că, ascultând, pot învăţa mai mult şi, cunoscând mai mult, îşi pot concepe strategii mai bune.

2. Caux Round Table a dezvoltat un astfel de instrument de evaluare a relaţiilor cu partenerii sociali şi de afaceri ai companiilor. Arcturus, o metodologie bazată pe chestionarea grupurilor cointeresate, permite managementului să identifice punctele tari şi punctele slabe ale relaţiilor dintre organizaţie şi parteneri, precum şi modalităţi de îmbunătăţire a acestor relaţii.

3. O companie poate echilibra propriile obiective de afaceri cu interesele partenerilor aplicând aşa-numita regulă a tiraniei lui ”sau” şi a geniului lui ”şi”. În lucrarea sa ”Built to Last”, Jim Collin arată că interesele partenerilor nu pretind neapărat sacrificarea intereselor companiei. Deciziile trebuie luate în acord cu principiul ”interesele companiei şi aşteptările partenerilor”, nu conform regulii ”interesele companiei sau aşteptările celorlalţi”. Dacă acţionăm după regula lui ”şi”, putem identifica, în timp, acele strategii care aduc beneficii atât companiei cât şi grupurilor cointeresate. Acest lucru e posibil printr-un proces progresiv de cunoaştere a nevoilor celorlalţi. Un astfel de efort duce la rezultate durabile.

4. Contextul social şi economic în care operează o companie este în continuă schimbare. Ca atare, nu se poate vorbi de o ierarhizare rigidă a partenerilor unei organizaţii. Îmi imaginez grupurile cointeresate dispuse ca nişte cercuri concentrice în jurul companiei, care trebuie să scruteze orizontul aşteptărilor partenerilor sociali şi de afaceri.

5. Mai întâi, o strategie coerentă pentru dialogul cu partenerii este importantă pentru că astăzi companiile depind în tot mai mare măsură de resurse şi bunuri intangibile precum valoarea mărcii, abilităţile şi performanţele angajaţilor, reputaţia asociaţă calităţii produselor. Or, astfel de bunuri intangibile sunt create tocmai prin dezvoltarea acestor relaţii cu grupurile cointeresate. Valoarea unei mărci, de pildă, este dată de modul în care este percepută de către consumatori.
De asemenea, buna gestionare a relaţiilor cu partenerii reduce riscurile care pot fi generate de deciziile companiei, sporeşte credibilitatea organizaţiei şi îi asigură un plus de stabilitate pe piaţă.

Stephen B. Young este Global Executive Director, Caux Round Table. Avocat şi scriitor, profesor de drept, a fost pro-decan al Harvard Law School. Specialist în limbi şi cultură orientale, a făcut descoperiri arheologice în nordul Tailandei incluse în patrimoniul UNESCO. Are studii de drept la Harvard. A publicat lucrări de etică, teorii politice şi jurisprudenţă în Wall-Street Journal, Washington Post şi New York Times. Ultima lucrare publicată este Moral Capitalism: Reconciling Private Interest With the Public Good, 2003.

nikos_avlonasNikos Avlonas

1. În primul rând, companiile trebuie să-şi identifice principalii parteneri sociali şi de afaceri şi să cunoască aşteptările acestora. Un dialog eficient cu partenerii presupune o comunicare constantă şi identificarea obiectivelor comune companiei şi grupurilor sociale.

În al doilea rând, comunicarea cu grupurile cointeresate se va dovedi eficientă în momentul în care vor fi create forumuri de dezbateri în care companiile să interacţioneze cu grupurile reprezentative din comunitate. Construirea unor relaţii sociale în afara canalelor de comunicare specifice mediului de afaceri reprezintă o cale sigură de implicare a comunităţii în procesul de definire a strategiilor şi misiunii companiilor. Astfel de relaţii probează intenţia sinceră a managerilor de a înţelege contextul social în care acţionează.

2. Instrumentele cele mai eficiente de dialog cu grupurile cointeresate sunt acele forme de comunicare care generează reţele sociale, parteneriate între companii şi organizaţiile non-guvernamentale. Sunt utilizate, de asemenea, seminariile publice şi workshop-urile.

Participarea la dialog a cât mai multor reprezentanţi ai grupurilor cointeresate îmbogăţeşte informaţiile privitoare la nevoile sociale ale comunităţilor. Cu cât creşte diversitatea partenerilor din comunitate implicaţi în dialog, cu atât sporesc relevanţa şi credibilitatea deciziilor luate în urma dialogului.

Alte instrumente folosite de companii pentru ierarhizarea grupurilor cointeresate şi identificarea nevoilor acestora sunt cercetările sociologice, bazate pe interviuri şi chestionare, şi rapoartele sociale. Reunind informaţii privitoare la performanţele economice, sociale şi de mediu ale companiilor, tripla raportare de responsabilitate corporatistă implică realizarea unui cadru formal prin care sunt preluate aşteptările fiecărui grup cointeresat.

3. Identificarea acelor grupuri sociale care au o influenţă majoră asupra companiilor este esenţială pentru a stabili priorităţile în relaţiile cu comunitatea. Companiile trebuie să identifice nevoile sociale reale şi să determine care dintre acestea pot fi satisfăcute. Managementul trebuie să realizeze un echilibru între propriile obiective şi aşteptările comunităţilor.

4. Consider că pentru companii principalele grupuri cointeresate sunt: guvernul, investitorii, managerii executivi, consumatorii, angajaţii şi comunitatea.

Ca autoare de proiecte de legi de interes public, guvernele şi agenţiile guvernamentale reprezintă cel mai formal şi influent grup cointeresat. Pentru companii, cerinţele acestui grup au prioritate. Ignorarea lor poate implica sancţiuni penale.

Acţionarii sunt proprietarii companiilor şi ai proiectelor de afaceri ale acestora. Ei fac investiţii de capital şi au dreptul implicit de a-şi recupera capitalul investit. De regulă, obiectivele acţionarilor sunt strict financiare, vizând dezvoltarea pe termen lung sau obţinerea de dividende. Dacă managerii executivi nu-şi respectă angajamentul de a genera valoare adăugată pentru acţionari, aceştia îi vor înlocui sau îşi vor plasa capitalul în investiţii mai profitabile. Orice entitate economică trebuie, deci, să aibă în vedere interesele acţionarilor, pentru că doar astfel poate supravieţui. Totuşi, această formă de raportare pragmatică a obiectivelor companiilor la aşteptările investitorilor nu intră neapărat în conflict cu nevoile sociale ale comunităţilor.

Managerii executivi sunt cei responsabili pentru acţiunile şi rezultatele companiei. Ei pot fi parteneri, atunci când deţin proprietatea entităţii juridice asigurând, în acelaşi timp, managementul companiei. Pot fi directori, fiind aleşi de către proprietari şi responsabili în faţa acestora. În cazul corporaţiilor listate la bursă, managerii executivi deţin un mandat legal şi un mandat de încredere din partea acţionarilor. Definind strategiile organizaţiilor lor, managerii executivi trebuie să rezolve conflictele dintre interesele diferitelor grupuri cu care interacţionează companiile.

Consumatorii formează de regulă un grup neomogen. Instrumentele de cercetare de marketing folosite de către companii permit analiza grupurilor distincte de consumatori. Astfel, firmele obţin informaţii relevante despre contextul social, despre problemele şi nevoile publicului. Nu în ultimul rând, dialogul permite companiilor să determine stringenţa aşteptărilor consumatorilor şi modalităţile concrete de a satisface nevoile sociale ale acestora.

Grupul angajaţilor reuneşte personalul subordonat ierarhic managementului executiv, mai precis managementul de nivel mediu, supervizorii şi angajaţii obişnuiţi. Principalele aşteptări ale angajaţilor sunt stabilitatea locului de muncă şi siguranţa financiară. Urmează, ca importanţă, oportunităţile de dezvoltare profesională şi posibilităţile de avansare în carieră. Anumite categorii de angajaţi vizează calitatea relaţiilor de muncă ce le permit să-şi folosească la maxim abilităţile intelectuale şi creativitatea. Aşteptările angajaţilor ţin de aspiraţiile lor individuale. Ipoteza general asumată de management conform căreia orice angajat doreşte să devină membru al unei echipe transformă ”resursele umane” într-o masă omogenă de angajaţi. Pentru a avea succes, organizaţiile trebuie să îi trateze pe angajaţi ca pe nişte indivizi, cu propriile lor aspiraţii şi aşteptări.

Comunitatea este importantă datorită influenţei pe care o poate exercita asupra dezvoltării companiilor. Comunităţile pot sprijini mediul de afaceri, în cazul în care agreează politicile companiilor, sau, dimpotrivă, pot înfrâna dezvoltarea acestora, atunci când au îndoieli în ce priveşte bunele lor intenţii. Principalele probleme cu care se confruntă companiile în relaţiile cu comunităţile sunt poluarea şi şomajul. Acestea sunt motive suficient de importante pentru ca mediul de afaceri să dea importanţa cuvenită dialogului cu partenerii sociali.

5. Rezumând, ignorarea aşteptărilor grupurilor cointeresate poate însemna retragerea încrederii şi, în consecinţă, a capitalului acestora, fie el financiar, intelectual sau de resurse umane. Partenerii sociali trebuie apreciaţi pentru contribuţia lor, oricât de mică, adusă la succesul unei afaceri. Dacă urmăresc o dezvoltare durabilă, companiile româneşti ar trebui să acorde o atenţie din ce în ce mai mare dialogului cu grupurile cointeresate. Profitul pe termen scurt poate părea pentru mulţi manageri un obiectiv dezirabil şi uşor de atins. Însă şi mai simplu este să-ţi pierzi reputaţia prin ignorarea aşteptărilor partenerilor.

Nikos Avlonas este Director al Centre for Sustainability & Excellence (CSE), o organizaţie internaţională de consultanţă în domeniile responsabilităţii sociale, guvernării corporatiste. Este implicat în proiecte de cercetare, colaborând cu instituţii prestigioase precum EFOM (European Foundation for Quality Management), GRI (Global Reporting Initiative), UNDP (United Nations Development Program) şi EBEN (European Business Ethics Network).


thomas_loewThomas Loew

1. Convingerea conform căreia companiile trebuie să acorde o atenţie sporită aşteptărilor grupurilor cointeresate a început să capete contur în Germania în anii '90. În acea vreme, dezbaterile despre responsabilităţile companiilor faţă de mediu dominau agenda publică. Treptat, s-au conturat mecanisme de gestionare a dialogului corporaţiilor cu aceste grupuri.

La scurt timp, a urmat preocuparea firească a mediului academic de a conceptualiza şi de a impune modele care să surprindă la nivel teoretic acest dialog. La rândul lor, companiile şi-au însuşit rapid noul discurs, pretinzând că dialogul cu angajaţii, clienţii, autorităţile a existat "dintotdeauna", doar că mult timp nu s-a numit "stakeholder dialog".

Astăzi, când vorbim despre dialogul companiilor cu partenerii lor, avem în vedere cu precădere problemele sociale şi de mediu, dar mai ales dialogul cu grupurile care manifestă o atitudine critică faţă de acţiunile companiei, de regulă ONG-uri, comunităţi învecinate, asociaţii de protecţie a consumatorilor, pentru a da doar câteva exemple.

Când mă refer la eficienţa dialogului, am în vedere aici ambele părţi, compania şi grupurile cointeresate. În dialogul cu partenerii sociali se aplică aceleaşi reguli ca în cazul negocierilor de afaceri: (1) scopul discuţiei trebuie cunoscut de toate părţile implicate; (2) informaţiile deja existente trebuie aduse la cunoştinţa participanţilor înainte de dialog; (3) părţile trebuie să se respecte reciproc şi să accepte puncte de vedere contrare.

Totuşi, se poate spune că dialogul cu grupurile critice are un alt caracter, ia alte forme decât în cazul negocierilor de afaceri. De regulă, în dialogul cu acestea nu există relaţii de afaceri. De multe ori, compania doreşte să înveţe din acest exerciţiu critic, în timp ce grupurile critice speră să determine o schimbare în comportamentul companiei. Compania, la rându-i, aşteaptă ca şi partenerii ei sociali să înveţe din acest dialog, şi, dacă este cazul, să-şi relativizeze poziţia critică.

2. Guvernarea corporatistă este o noţiune folosită inflaţionar în ultima perioadă. După părerea mea, conceptul merită o utilizare mai riguroasă din partea mediului de afaceri. În mare, guvernarea corporatistă priveşte modul în care o companie este condusă şi controlată. Ea reuneşte principiile şi instrumentele care reglează raporturile dintre manageri şi acţionari. De pildă, codul german de guvernare corporatistă delimitează responsabilităţile Adunării Generale a acţionarilor, a Consiliului de Supraveghere, a managementului unei corporaţii.

Iată câteva instrumente pentru un dialog eficient cu partenerii: (1) vizite în cadrul companiilor, Ziua Porţilor Deschise; (2) participarea grupurilor cointeresate la conferinţe / seminarii / workshopuri privitoare la problemele sociale şi de mediu generate de companii; (3) discuţii individuale cu reprezentanţi ai grupurilor cointeresate; (4) implicarea acestor grupuri în procesul de raportare socială.

Companiile mici şi mijlocii din Germania utilizează deja anumite instrumente de interacţiune cu grupurile cointeresate. Raportarea socială şi de mediu este o instrument rezervat marilor companii, nefiind o practică uzuală la nivelul IMM-urilor, dominante în economia germană.

3. Raportul conflictual dintre resursele limitate ale companiei şi aşteptările infinite ale grupurilor cointeresate nu-şi va găsi uşor rezolvarea. Întrebarea care se pune este, mai degrabă, cum poate folosi o companie cel mai eficient resursele de care dispune. Tocmai aici intervine dialogul cu grupurile critice. Acestea pot sugera companiilor modul în care să răspundă aşteptărilor societăţii. De exemplu, până acum câţiva ani, în rapoartele de sustenabilitate ale companiilor se regăseau cu precădere informaţii despre investiţiile în domeniul protecţiei mediului. Însă, multe asociaţii din domeniul protecţiei mediului erau interesate mai degrabă de consecinţele nefaste ale procesului de producţie asupra mediului decât de acele informaţii privind investiţiile în mediu.  

4. Ierarhizarea grupurilor cointeresate presupune, mai întâi, identificarea acelor grupuri care exercită o poziţie critică faţă de activităţile acesteia. În al doilea rând, trebuie să vedem în ce măsură aceste critici sunt justificate. Este necesară, de asemenea, conştientizarea provocărilor sociale şi de mediu cărora compania trebuie să le facă faţă, precum şi dialogul cu organizaţiile care tratează critic aceste probleme.

5. Nu aş merge atât de departe încât să recomand tuturor companiilor să intre într-un dialog sistematic cu grupurile cointeresate. Marile corporaţii îşi pot permite acest gest de transparenţă, însă pentru multe companii mici şi mijlocii acest dialog poate implica costuri destul de mari.

Dialogul cu grupurile cointeresate aduce companiei multe avantaje. Prin dialog, companiile ajung să înţeleagă contextul social în care operează, să anticipeze riscurile şi impactul acestora asupra afacerilor. Sfatul meu este acela de a iniţia profilactic acest dialog cu cei care manifestă o poziţie critică faţă de companie.

Thomas Loew este fondatorul şi preşedintele Institutului pentru Sustenabilitate (Institute 4 Sustainability), Berlin. Institutul oferă consultanţa Ministerului Mediului din Germania şi unor companii importante precum Deutsche Bank, West LB şi Wiener Stadtwerke. Are studii economice şi tehnice, dobândite în cadrul universităţilor din Mannheim şi Berlin. Este membru activ în cadrul unor prestigioase comisii de cercetare ecologică din Germania


sabine_braunSabine Braun

1. Un dialog eficient cu grupurile cointeresate poate fi privit ca un compromis între infinitele aşteptări ale acestor grupuri şi resursele limitate ale companiei. Între acestea nu va exista niciodată un consens deplin. Dată fiind diversitatea intereselor pe care le reprezintă, grupurile sociale doresc să obţină cât mai mult de la companii. Companiile, la rândul lor, sunt nevoite să balanseze în permanenţă costurile şi beneficiile generate de satisfacerea aşteptărilor acestor grupuri.

Companiile nu pot satisface toate aşteptările comunităţii. Ceea ce pot face, însă, este să conştientizeze exigenţele şi nevoile grupurilor cointeresate, evaluând de la caz la caz posibilitatea de a le satisface. Dincolo de responsabilităţile sociale şi faţă de mediu pe care şi le asumă voluntar, companiile nu trebuie să preia în totalitate obligaţiile statului de a satisface nevoile de bază ale societăţii. Mai curând, rolul companiilor este de a interveni în spaţii sociale deficitare, care pot fi clar definite şi care implică utilizarea competenţelor lor de afaceri.

Un consens total nu poate fi obţinut nici măcar în urma unui dialog eficient. În urma unui dialog, chiar şi concluziile de tipul "suntem de acord că nu suntem de acord" reprezintă un rezultat important.

2. Cel mai eficient instrument în dialogul cu grupurile cointeresate este confruntarea directă a factorilor de decizie dintr-o companie cu aceste grupuri. Adesea, însă, atunci când se discută teme sensibile, părţile constată că dialogul este posibil şi cât se poate de benefic.

Cu siguranţă, există o multitudine de instrumente eficiente pe care companiile le pot folosi în dialogul cu partenerii. Ziua Porţilor Deschise este un exemplu care poate facilita dialogul cu comunitatea, familiile angajaţilor şi potenţialii angajaţi. Pentru marile corporaţii se recomandă în plus publicarea rapoartelor de responsabilitate socială. Nu trebuie uitate nici discuţiile individuale cu reprezentanţii grupurilor cointeresate, această abordare fiind de cele mai multe ori cea mai adecvată.

3. A se consulta răspunsul la întrebarea 1.

4. Companiile trebuie să realizeze o listă a grupurilor cointeresate şi să identifice formele de dialog existente. Este necesar să se identifice şi să se clasifice nevoile şi aşteptările partenerilor. Trebuie luată în calcul şi influenţa fiecărui grup asupra evoluţiei companiei. Se ajunge astfel la o ierarhie a grupurilor cointeresate, stabilindu-se acţiunile prioritare şi formele de dialog necesare.

5. Dialogul cu grupurile cointeresate este cu atât mai important pentru companiile care acţionează într-un mediu social fără norme bine conturate şi fără modele de comportament. Construirea unei culturi a parteneriatului este vitală pentru corporaţii, asigurându-le bunăstarea pe termen lung. Este cunoscut faptul că investitorii şi companiile preferă să investească în pieţele în care aceste norme funcţionează nu numai la nivel legal ci şi la nivel moral.

Sabine Braun este director al companiei akzente Kommunikationsberatung, o agenţie de consultanţă pe probleme de mediu şi dezvoltare durabilă. Are studii de comunicare, germanistică şi psihologie, dobândite în cadrul universităţii Ludwig-Maximilian-Universität din München. Din 1995, membră a consiliului director al future e.V – o iniţiativă a sectorului privat în domeniul protecţiei mediului. Oferă consultanţă unor companii importante precum BMW, Allianz, Audi, Bayer şi Metro.

andreas_rascheAndreas Rasche

1. Pentru mine, un dialog eficient presupune ca ambele părţi, compania şi partenerii ei, să-şi explice aşteptările. De asemenea, este necesară o deschidere faţă de argumentele celeilalte părţi, fără a-i respinge solicitările pe motive ideologice. Dialogul cu partenerii sociali nu este util doar din raţiuni strategice, pentru prevenirea anumitor riscuri. El presupune, mai presus de toate, un proces de învăţare din care profită toate părţile implicate. Pentru a ajunge la o astfel de formă de dialog înţeles ca proces de învăţare, este nevoie de o comunicare constantă care să determine schimburi de argumente, acceptarea opiniilor critice, acţiuni comune şi, în cele din urmă, parteneriate durabile.

2. Pentru identificarea nevoilor partenerilor sociali, marile companii folosesc, de regulă, instrumente clasice precum focus-grupuri, întâlniri publice, workshop-uri. Apariţia unor instrumente şi standarde de responsabilitate socială, precum cele dezvoltate de United Nations Global Compact şi Iniţiativa Globală de Raportare (GRI), a încurajat companiile să integreze dialogul cu partenerii sociali în strategiile de afaceri. Global Compact, de pildă, invocă necesitatea unui cadru de comunicare între companii şi partenerii lor sociali, reprezentanţi ai societăţii civile, sindicate, reprezentanţi ai mediului academic. Astfel de platforme de dialog social permit corporaţiilor să acumuleze informaţii despre contextul social în care operează şi să utilizeze în folosul lor această cunoaştere despre mediul extern.

3. Sunt două aspecte care trebuie considerate aici. În primul rând, nici o corporaţie nu poate să intre în dialog cu toţi partenerii sociali şi de afaceri. Conceptul de ”grup cointeresat” (stakeholder) – reunind toate acele grupuri care sunt afectate sau pot afecta obiectivele unei corporaţii – este mult prea vag şi presupune implicarea tuturor părţilor afectate. Paradoxul generat de raportul dintre posibilităţile limitate ale companiilor şi aşteptările sociale infinite devine mai puţin contrastant în condiţiile în care companiile încearcă să identifice şi să ierarhizeze cele mai importante grupuri sociale precum şi modalităţile adecvate de interacţiune cu acestea.
În al doilea rând, este dezirabil ca partenerii sociali ai companiilor să aibă aşteptări rezonabile de la acestea. De exemplu, grupurile partenere pot cere companiilor să respecte legile şi să acţioneze responsabil. Dimpotrivă, nu este acceptabil să pretindem companiilor să se implice în acte de filantropie în condiţiile în care acestea afectează stabilitatea lor financiară. Este necesar ca, în ceea ce priveşte aşteptările grupurilor cointeresate, să distingem între cerinţele impuse de lege (obligatorii), responsabilităţile morale (dincolo de lege, cu un grad de obligativitate mai scăzut) şi acţiunile caritabile (pur opţionale).

4. Există trei elemente care determină importanţa fiecărui grup cointeresat în raport cu o organizaţie: capacitatea de influenţă a grupului, stringenţa solicitării şi legitimitatea acesteia. Companiile trebuie să aibă în vedere toate aceste trei criterii. Adesea, partenerii sociali acordă o prea mare importanţă legitimităţii cerinţelor, ignorând ceilalţi doi factori. Supraestimând legitimitatea, se uită faptul că resursele financiare şi de timp ale companiilor sunt limitate. Iată de ce, împreună, capacitatea de influenţă a grupurilor sociale şi stringenţa solicitărilor lor, alături de legitimitatea cerinţelor, permit o ierarhizare mai pragmatică a partenerilor sociali ai companiilor.
Consider că procesul de identificare a grupurilor cointeresate necesită comunicare. Comunicarea nu este rezultatul, ci premisa unei bune administrări a relaţiilor cu partenerii. În lipsa comunicării, managementul relaţiilor cu partenerii se transformă într-o simplă retorică.

5. Cred că principalul argument în favoarea dialogului cu partenerii este sporul de cunoaştere. Comunicarea cu grupurile cointeresate permite companiilor să înţeleagă mediul în care operează. Acest lucru este cu atât mai important în economiile aflate în tranziţie, precum cea românească, în care companiile evoluează în pieţe dinamice şi se confruntă cu aşteptări sociale în continuă schimbare. Nerezolvate, aceste aşteptări generează probleme pentru companii.
De asemenea, dialogul cu partenerii este necesar din motive strategice. El trebuie administrat nu doar în scopul unor interese imediate, ci şi pentru identificarea oportunităţilor generate de noile cerinţe ale societăţii de azi. Este cazul preocupărilor faţă de mediu, de exemplu. Ultimele două decenii arată că acele firme, precum Shell ori Chiquita, care iau în serios aşteptările partenerilor lor sociali nu au decât de câştigat. În lipsa unui dialog sistematic cu comunităţile, organizaţiile ratează oportunităţile oferite de cunoaşterea mediului social în care funcţionează. Managementul relaţiilor cu partenerii este cu atât mai important pentru companiile româneşti, care tocmai încep să conştientizeze problemele generate de relaţiile cu grupurile cu care interacţionează. Managerii români au şansa de a crea oportunităţi de afaceri tocmai prin dialog social, prin administrare responsabilă, orientată către dezvoltare durabilă.

Andreas Rasche desfăşoară un stagiu de cercetare la New York, în cadrul United Nations Global Compact. Predă etică în afaceri la Helmut-Schmidt-University, Hamburg. Este membru al British Academy of Management şi European Group for Organizational Studies. Ultima carte publicată este The Paradoxical Foundation of Strategic Management, Heidelberg/New York, Springer, 2007.

alan_knightAlan Knight

1. Un dialog eficient al unei companii cu grupurile cointeresate presupune o strategie de implicare a acestora în activităţile organizaţiei. Adică, a înţelege şi a ţine seama în procesul de decizie de aşteptările şi problemele acestora, a răspunde acestor aşteptări conform politicilor şi practicilor companiei şi în acord cu contextul economic în care operează aceasta.

2. Este necesar ca, din când în când, organizaţiile să îşi revizuiască instrumentele de management şi de comunicare utilizate în relaţiile cu grupurile cointeresate. AccountAbility a creat astfel de instrumente de dialog.

3. Cunoaşterea problemelor şi aşteptărilor grupurilor cointeresate permite organizaţiilor să creeze beneficii de ordin financiar, social şi de mediu pe termen lung. Companiile trebuie să înţeleagă că într-o afacere preocuparea faţă de nevoile grupurilor cointeresate nu reprezintă un cost suplimentar ci un mijloc de a genera plus-valoare pe termen lung. Necunoaşterea aşteptărilor partenerilor sociali şi de afaceri reduce capacitatea unei organizaţii de a crea plus-valoare. Implicarea partenerilor în procesul de decizie al organizaţiilor este o investiţie necesară pentru succes.

4. Nu este suficient ca organizaţiile să identifice grupurile sociale şi economice de care depind. Este important ca firmele să înţeleagă importanţa fiecăruia dintre parteneri evaluând raporturile cu aceştia.

5. Companiile au nevoie să înţeleagă piaţa şi mediul în care operează, contextul social, legislativ şi de afaceri în care îşi desfăşoară afacerile. În acest scop, firmele trebuie să cunoască interesele partenerilor şi să ţină cont de acestea în deciziile pe care le iau. În pieţele avansate, fără o astfel de interacţiune şi în lipsa unei astfel de cunoaşteri organizaţiile eşuează. Pentru companii, cunoaşterea şi înţelegerea nevoilor partenerilor nu este doar un mod de identificare şi prevenire a riscurilor, ci şi o sursă de oportunităţi. Organizaţiile pot identifica şi crea avantaje pe termen lung prin dialog şi etică în relaţiile cu parteneri sociali şi de afaceri.

Alan Knight este Directorul departamentului de Standarde Etice din cadrul Institute of Social and Ethical AccountAbility, Marea Britanie. În această calitate, coordonează activităţi de dezvoltare a standardelor etice, de cercetare şi training. Are o experienţă de peste 15 ani în domeniul dezvoltării durabile. Este auditor certificat în domeniul protecţiei mediului şi deţine titlul de doctor al University of Alberta.

hiroshi_ishidaHiroshi Ishida

1. În funcţie de cultura ei organizaţională şi de contextul social în care operează, fiecare companie dă propriul ei înţeles eficienţei dialogului cu partenerii. Cred, însă, că există elemente şi criterii pe care o organizaţie le poate utiliza pentru a analiza eficienţa comunicării cu grupurile cointeresate.
Întâi de toate, un dialog se dovedeşte eficient atunci când aduce valoare companiei şi societăţii. Pentru asta este necesar ca firmele să identifice grupurile de care depind şi pe care le pot afecta, să stabilească ce tipuri de raporturi doresc să dezvolte cu comunităţile, să recepteze şi să răspundă la cerinţele publicului. Dialogul este o comunicare în ambele sensuri. Nu este suficient ca el să fie iniţiat. El trebuie organizat, el trebuie să genereze răspunsuri din partea grupurilor interlocutoare, el trebuie conceput ca un proces continuu.
Totodată, dialogul este eficient atunci când determină schimbări reale în atitudinile indivizilor, fie ei angajaţi ai companiei sau membrii ai comunităţii. Pentru a organiza un astfel de dialog, o organizaţie trebuie să-şi definească propria identitate, o misiune în acord cu poziţia pe piaţă şi obiectivele investitorilor, un set de norme şi valori etice care să ofere repere în procesul de decizie. Companiile trebuie să fie conştiente de influenţa lor socială şi să-şi construiască strategii pentru relaţiile cu comunitatea. Pe scurt, un dialog eficient cu grupurile cointeresate este un proces care determină transformări la nivelul managementului, al angajaţilor, al produselor şi serviciilor companiei, precum şi în rândul partenerilor acesteia.

2. Construirea unor bune relaţii cu partenerii sociali şi de afaceri ai unei companii presupune un proces continuu şi dificil. Pentru un dialogul cu partenerii, organizaţiile pot folosi orice instrumente de decizie şi de comunicare, strategii de responsabilitate socială corporatistă (CSR), guvernare corporatistă, instrumente de implicare a grupurilor cointeresate în procesul de decizie, relaţii publice. Eficienţa dialogului cu partenerii depinde, însă, nu atât de instrumentele de management utilizate, cât de motivaţia şi deschiderea companiei faţă de problemele comunităţilor din mediul social în care funcţionează.
De asemenea, pentru a fi eficient, dialogul cu partenerii trebuie să se bazeze pe o relaţie sănătoasă între companie şi grupurile cu care interacţionează. În acest scop, politicile de responsabilitate socială trebuie să facă parte din strategia de management a firmelor. Nu se poate vorbi de responsabilitate socială în cazul unei companii care nu este profitabilă, care nu respectă legile şi care nu reuşeşte să ofere pieţei produsele şi serviciile cerute.
Cunoaşterea mediului social este esenţială pentru dezvoltarea unui dialog eficient cu grupurile cointeresate. Companiile trebuie să înţeleagă natura, problemele şi responsabilităţile fiecărui grup cu care interacţionează. Fără o atare înţelegere a contextului social în care este plasată, o organizaţie nu poate câştiga încrederea grupurilor cu care interacţionează şi, deci, nu poate construi relaţii durabile cu acestea.

Caux Round Table a definit un set de Principii de Etică în Afaceri pe baza căruia funcţionează Arcturus, un instrument de management al dialogului cu partenerii sociali şi de afaceri ai companiilor. Este un exemplu de metodologie cu ajutorul căreia organizaţiile dobândesc o imagine de ansamblu a aşteptărilor grupurilor cointeresate şi a relaţiilor cu acestea. Acest instrument permite companiilor să îşi raporteze performanţele sociale la un sistem de repere general valabile într-o industrie ori într-o anumită piaţă.

3. Acest paradox al relaţiilor cu grupurile cointeresate nu este o problemă reală. De fapt, el poate fi transformat de către companii în oportunităţi de a produce schimbări în societate. Limitele impuse de aşteptările grupurilor cu care interacţionează determină firmele să îşi reanalizeze obiectivele astfel încât printre acestea să se regăsească şi interesele patenerilor. CSR Innovation este un exemplu de instrument folosit de organizaţii pentru a-şi analiza calitatea relaţiilor sociale. Cu ajutorul unor astfel de analize, companiile pot construi strategii de management al relaţiilor cu grupurile cointeresate care să maximizeze performanţele financiare, sociale şi de mediu.
O dată ce îşi stabilesc obiectivele vizate în dialogul cu partenerii, companiile trebuie să se concentreze asupra aşteptărilor acestora. Nu este de ajuns ca organizaţiile să identifice problemele grupurilor cointeresate. Aceste probleme trebuie discutate cu partenerii, astfel încât să provoace decizii atât din partea companiilor cât şi din partea comunităţilor.

Companii japoneze precum Nissan Motors au strategii interesante de dialog cu partenerii sociali şi de afaceri. Cu ocazia definirii, în 2005, a politicii de CSR, Nissan şi-a identificat nouă domenii principale de responsabilitate corporatistă. În anul următor, compania şi-a invitat principalele grupuri cointeresate la o dezbatere deschisă privitoare la propria ei strategie de responsabilitate socială. Compania a creat un cadru de comunicare în care au fost incluse discuţii cu acţionarii, angajaţii, organizaţiile de protecţia mediului, consumatorii, furnizorii şi ceilalţi parteneri de afaceri. Dispunând de o cunoaştere mai bună a contextului social în care operează, Nissan şi-a creat o strategie de CSR flexibilă, care răspunde mai bine nevoilor în schimbare ale comunităţii.
În Japonia, Caux Round Table oferă organizaţiilor instrumente pentru managementul dialogului cu partenerii. Acestea permit cunoaşterea limitelor de comunicare ale companiilor şi a nevoilor societăţii şi stabilirea unor priorităţi ale dialogului cu partenerii.

4. Într-o lume ideală, companiile nu ar trebui să-şi ierarhizeze partenerii după o ordine a importanţei. În practică, organizaţiile sunt obligate să facă acest lucru pentru a-şi atinge obiectivele. Principalele grupuri cointeresate sunt selectate în funcţie de contextul social şi de misiunea, obiectivele, puterea economică şi influenţa socială ale companiei. O dată identificate de către firme, aceste grupuri trebuie consultate prin dezbateri publice, workshop-uri şi alte forme de comunicare specifice. Este vorba de un proces continuu prin care se obţin informaţii care trebuie să genereze decizii şi de management şi revizuiri de strategii.
În companiile japoneze grupurile cointeresate sunt, în ordinea importanţei, angajaţii, furnizorii, consumatorii şi acţionarii şi proprietarii, introduşi recent în strategiile de management al relaţiilor cu partenerii. Evident, însă, aceste ierarhizări diferă de la o companie la alta, în funcţie de mediul de afaceri, de industrie şi de cultura organizaţională.

5. Pentru companiile aflate în căutarea unei identităţi, a unor valori şi obiective pe termen lung, dialogul cu partenerii sociali şi de afaceri este de neînlocuit. Implicarea grupurilor cointeresate în deciziile de management are darul de a adduce companiile la realitate. Instrumentele de comunicare şi metodologiile de intervievare a partenerilor sociali aduc companiilor informaţii reale despre oameni reali cu probleme reale. În măsura în care devin conştiente de mediul social în care funcţionează, companiile pot preveni anumite riscuri şi pot sesiza anumite oportunităţi de dezvoltare pe termen lung. În măsura în care oamenii de afaceri nu înţeleg contextul social în care operează, aceste probleme şi oportunităţi se transformă în ameninţări pentru companii.
Companiile nu funcţionează în vid. Ele fac parte din societate şi acţionează în mijlocul unor comunităţi. Ca atare, companiile sunt direct interesate să creeze comunităţi apte să progreseze, comunităţi care, la rândul lor, vor oferi mediului de afaceri condiţiile de care are nevoie ca să se dezvolte.

Eiichi Shibusawa, supranumit ”părintele capitalismului japonez”, susţinea posibilitatea unei armonii între morală şi afaceri. Liderii români de afaceri au marea şansă de a se alătura celor care încearcă să restabilească valorile morale ale societăţii în care trăiesc. Ei au ocazia de a participa la acest proces de reînnoire a societăţii româneşti creând un dialog cu partenerii sociali şi de afaceri ai companiilor. Este important ca ei să înţeleagă că implicarea partenerilor sociali în strategiile de management este benefică atât pentru companii cât şi pentru comunităţi.

Hiroshi Ishida este Director executiv al Caux Round Table, Japonia.


Brigitte Monsou Tantawy

1. Un dialog eficient cu partenerii sociali şi de afaceri ai unei companii presupune o comunicare continuă, în ambele sensuri şi o implicare a tuturor grupurilor cointeresate, nu doar a celor care pot aduce beneficii companiei.

2. Organizaţiile au nevoie de instrumente de comunicare care să le permită să identifice grupurile cointeresate, să colecteze informaţii privind nevoile acestora, să urmărească progresul relaţiilor cu aceste grupuri. Aceste instrumente trebuie revizuite şi adaptate contextului social şi pieţei.

3. De remarcat aici că satisfacerea de către companii a ”nevoilor şi aşteptărilor infinite” ale partenerilor sociali şi de afaceri nu presupune neapărat un spor al investiţiilor în bunuri tangibile. În cazul angajaţilor sau al comunităţii, de pildă, calitatea vieţii nu se reduce la o cantitate de bunuri tangibile ce ar putea fi oferite de către firme. În oferta companiilor faţă de grupurile cointeresate trebuie să se regăsească şi beneficii intangibile precum conservarea mediului, respectarea drepturilor generaţiilor viitoare, protejarea speciilor pe cale de dispariţie şi, în general, reducerea impactului negativ pe care îl au anumite industrii asupra mediului şi comunităţilor.

4. Pentru a-şi identifica grupurile cointeresate şi a stabili o ordine a importanţei partenerilor, o organizaţie trebuie să distingă între grupurile pe care le poate afecta şi grupurile de care poate fi afectată. Trebuie să se aibă în vedere atât impactul direct cât şi impactul indirect al interacţiunilor dintre companii şi partenerii lor.

5. Managerii români trebuie să înceapă să gândească pe termen lung. Nu putem crea valori durabile dacă nu ţinem seama de interesele tuturor partenerilor sociali şi de afaceri. Pentru a se dezvolta, o companie are nevoie de o comunitate care se dezvoltă.

Dr. Brigitte Tantawy Monsou este Director al departamentului Business Role Focus Area în cadrul World Business Council for Sustainable Development. A predat la Leeds University, fiind specializată în domeniul raportării sociale. Este membră a unor forumuri internaţionale care tratează aspecte de dezvoltare durabilă. A lucrat pentru Unilever, Danone şi Nabisco.



Interviurile fac parte dintr-un chestionar internaţional realizat de către Dana Oancea şi Bogdan Diaconu în iulie 2007.
Banner