CSR Romania

30 mai 2017

Ultima ora:
Esti in sectiunea: Articole & Analize Transparenta si Credibilitate in CSR Transparenţa companiilor ca formă de relaţionare socială

Transparenţa companiilor ca formă de relaţionare socială

Email Imprimare PDF
daniel_daianuExplicaţi importanţa transparenţei pentru o companie şi pentru mediul de afaceri în general

Pentru cei care înţeleg contextualizarea socială a economicului, relaţionarea întreprinderii cu mediul social în care operează nu trebuie să fie surprinzătoare. Din acest punct de vedere, raportarea socială este ceva firesc. Ea poate să fie de natură formală sau informală. Informală atunci când discutăm despre ceva firesc, ceva care a devenit rutină şi care exemplifică exact ceea ce numim contextualizarea socială a economicului.
Pentru a avea performanţe economice bune pe termen lung, o companie trebuie să fie acceptată de comunitate. Pentru a îşi construi reputaţia, compania nu trebuie să ignore contextul social, trebuie să ţină cont nu numai de competitori, ci şi de societate. Acolo unde relaţiile dintre companii şi comunităţi devin rutină, nu ai cum să relaţionezi fără transparenţă. Aceasta presupune să publici cifre, să comunici mai mult decât cifre, să-ţi defineşti un mission statement, un set de principii etice corporatiste.
Credibilitatea este dată de acordul dintre principiile declarate şi comportament. Pentru pieţele financiare, de pildă, credibilitatea este esenţială. Dacă numeşti drept guvernator al unei bănci centrale o persoană care nu este credibilă, creezi o externalitate negativă teribilă în sistem, provoci fuga banilor, destabilizezi situaţia. Putem aplica această logică a relaţionării sociale oricărui tip de organizaţie. Astfel, ajungem la concepte precum transparenţă şi credibilitate. Când aceste concepte nu sunt asimilate de o organizaţie, avem mari probleme, avem disonanţe, conflicte generate de distanţa între ceea ce se proclamă şi ceea ce se realizează.
Cu cât organizaţia este mai complicată, cu cât interacţiunile sunt mai numeroase, cu cât regulile şi procedurile interne pentru a face funcţională entitatea capătă semnificaţie mai mare, cu atât ai mai mare nevoie de specialişti în responsabilitate socială corporatistă (CSR), în management financiar, în resurse umane, în management.
În acest caz, raportările economice şi sociale capătă o altă anvergură. Sunt întreprinderi pentru care acest ethos al raportării la societate nu este o modă sau un răspuns la o presiune de afară, un accident.
Să spunem spre exemplu că un tanc a deversat cantităţi mari de ţiţei şi s-a poluat o zonă, cum s-a întâmplat cu British Petroleum. Sau alţii deversează chimicale. S-a întâmplat la noi, se întâmplă şi în alte părţi. Atunci firmele reacţionează. Logica maximizării profitului intră în coliziune cu considerente de ordin social şi de raportare la societate. Pentru cel care nu a stat vreodată într-un consiliu de administraţie la o organizaţie, este dificil să înţeleagă ce greutate poartă pe umeri cei cărora li se cere în mod constant de către acţionari să maximizeze trimestru după trimestru performanţa întreprinderii, să reducă costurile. Reducerea costurilor presupune renunţarea la utilaje mai puţin poluante, la investiţii în protejarea mediului. Aici apar dimensiunile foarte delicate pentru un economist. Economiştii nu operează cu asemenea concept. Economia este considerată o ştiinţă amorală – cost-beneficiu.

În ce priveşte rolul statului în promovarea eticii în afaceri, sunt două abordări. Una care spune că statul nu are ce să caute aici. Autoreglementarea, codurile etice în afaceri, codurile profesionale, standardele etice internaţionale tocmai asta fac, demotivează statul să vină cu suprareglementare. Există şi cealaltă abordare, susţinută, de pildă, de unii reprezentanţi ai IMM-urilor, care spun că etica presupune costuri, reclamând asistenţa statului.

Nu numai audit social, dar şi protecţia mediului costă. Aquis-ul comunitar este respins de mulţi pentru că respectarea acestor standarde este costisitoare.

În ce fază s-ar afla România dacă vorbim de raportul acesta reglementare-autoreglementare?

Acquis-ul comunitar obligă la o adaptare instituţională. Vrei nu vrei, intrarea în club presupune asumarea unor aranjamente, adoptarea unor proceduri, indiferent dacă acestea nu ne avantajează. Acestea sunt regulile clubului. Aţi sesizat foarte bine că la noi IMM-urile, chiar şi atunci când înţeleg nevoia acestei raportări sociale, par copleşite de costuri. E cazul micilor întreprinzători care au mari probleme să respecte standardele.

Aş insista un pic aici. Etica în afaceri ca set de practici, ca set de standarde, de metodologii, guvernarea corporatistă, responsabilitatea socială a fost creată de piaţă, este un rezultat al pieţei libere, al concurenţei. Aici statul nu prea a avut nimic de spus. CSR, conceptul acesta s-a născut în SUA. Acum a devenit o modă europeană.

Etica nu este un produs al pieţei. Etica este o formă de a citi interacţiunile dintre oameni şi organizaţii. Ea depinde de o cosmologie, de modul în care judecăm lumea, de modul în care punem în relaţie valorile morale. Valorile morale nu ţin, nu sunt născute de piaţă. Este adevărat că piaţa, chiar în formele ei foarte rudimentare, însoţeşte omul. Piaţa există şi între Vineri şi Robinson Crusoe. Şi acolo există o relaţie de piaţă, chiar dacă nu e mijlocită de bani. Însă, societatea umană nu se reduce la piaţă, deşi societatea este prin excelenţă una economică. Pentru mine etica nu este un produs al economiei de piaţă.

Mă refeream la sensul mai general. În sensul că adoptăm o normă în momentul în care constatăm că ea devine de succes.


Da, dar asta nu înseamnă etică. Adoptăm, spre exemplu, o normă de guvernare corporatistă. Putem să o adoptăm prin efect de demonstraţie, observăm că a dat rezultate la alţii şi o adoptăm şi noi. Common law, în fond chiar asta înseamnă, să învăţ foarte mult. Nu să aud nişte reguli pe care să le respect orbeşte, ci să le modific în funcţie de experienţă şi de nevoile noi.

Acum, piaţa românească porneşte de la alte premise, este situată în alt context, pe de o parte. Pe de altă parte, există tendinţa de a împrumuta, de a transfera aceste teorii, practici dintr-un loc în acest spaţiu.


Întotdeauna se întâmplă aşa în ţările subdezvoltate, nu este numai în România. Importul de instituţii este de secole. Importul de instituţii se întâmplă. La noi şi la alţii, tranziţia s-a făcut destul de brutal. Totuşi, impulsurile externe au fost bune pentru societatea românească. Nu am privit noi întotdeauna către vest? Priveam către vest dorind instituţiile de acolo.

Când vă referiţi la importul de instituţii aveţi în vedere şi instrumentele de etică în afaceri?

Nu numai etică, practici.

Şi atunci cum poate fi motivat mediul de afaceri să adopte practicile astea, pentru că una este să import o instituţie formală, de stat, să creez un minister care să funcţioneze. Cu totul asta este să vorbim de principii etice în afaceri.

Normele de guvernare corporatistă sunt consacrate. Dacă vă duceţi la Harvard sau oricare dintre marile şcoli din America sau în Marea Britanie, o să vedeţi un acelaşi curriculum. Iar una dintre componentele de bază din ultimii ani este etica în afaceri. Oamenii se ghidează după aceleaşi norme. Economia globală nici nu ar putea să funcţioneze, dacă nu am standardiza, uniformiza normele, de la regulile de contabilitate până la regulile de transparentizare. Deci aici nu mai e ce vrea X sau Y în România. Că unul la Slobozia face ce vrea el … perfect! Cât va mai putea, va face. Normele se uniformizează, nu se poate altfel.

Cu toate acestea, în România sunt doar câteva companii, inclusiv multinaţionale, care îşi publică auditul social.

Pentru că, din păcate, lumea în ansamblu nu are o rutină din acest punct de vedere. Va trece ceva timp, dar nu este simplu, întrucât şi la casele mari sunt firme reputate care nu fac aşa ceva. Competiţia va face să se schimbe lucrurile. Companiile nu vor rezista şi vor trebui să adopte standardele internaţionale de CSR.


Daniel Dăianu este profesor la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative. Ultima lucrare publicată este Ce vom fi în Uniune. Pariul modernizării României (2006).


Interviu realizat de Bogdan Diaconu, martie 2007
Banner