Din cele mai vechi timpuri până în pragul societăţii pre-industriale şi chiar astăzi în multe ţări ale lumii a treia, ajutorarea reciprocă a oamenilor a fost esenţială pentru supravieţuirea comunităţilor. Probabil în secolul '19, odată cu industrializarea şi introducerea banilor ca modalitate de schimb, ca urmare a dezvoltării marilor aglomerări urbane care au sporit anonimatul, valori ca solidaritatea şi întrajutorarea au pălit.

Ce înseamnă criza economică actuală pentru angajamentul social al companiilor? În funcţie de ce repere trebuie să fie orientat CSR-ul pentru a fi perceput ca relevant? Ce e de făcut pentru a recâştiga încrederea pierdută a stakeholder-ilor? Am discutat cu reprezentanţi ai mediului autohton de afaceri pentru a afla care au fost efectele crizei asupra activităţilor de CSR în anul 2010 şi care sunt provocările speciale pentru un management sustenabil şi pentru angajamentul faţă de societate şi mediu în anul 2011.

Criza care a zguduit toate sistemele financiare ale lumii in ultimii 2 ani  este imboldul de care avea nevoie economia mondiala pentru a trece spre ceea ce specialistii numesc dezvoltare sustenabila. In ultimii 30 de ani PIB-ul mondial s-a dublat, dar cresterea economica inregistrata a avut la baza utilizarea nerationala a resurselor, care s-au imputinat dramatic. Ritmul actual al cresterii nu mai poate fi mentinut, iar o solutie probabila pentru iesirea din impas este dezvoltarea durabila.

Etică în afaceri înseamnă a introduce în deciziile de zi cu zi şi în strategiile de management şi alte norme decât cele impuse de lege. O companie este responsabilă social în măsura în care ţine seama nu doar de interesele acţionarilor ci de interesele tuturor grupurilor afectate de activitatea ei. Ca atare, etica în afaceri este un cost. Etica în afaceri presupune a abate nişte resurse de la traseul impus de calculul strict al eficienţei economice. Etica în afaceri costă: bani, resurse umane şi de timp, expertiză, oportunităţi, precum investiţii sau dezvoltare. Mai mult, etica în afaceri şi forma ei cea mai vizibilă, implicarea socială a companiilor, sunt opţiuni nedeterminate de lege. În forma clasică a filantropiei corporatiste, în forma reglementată a donaţiei şi sponsorizării ori în forma modernă a programelor de responsabilitate socială corporatistă (RSC) integrate în strategiile de management, implicarea socială a companiilor a fost multă vreme percepută drept un cost mai mult sau mai puţin necesar, un lux al marilor corporaţii.

Conform definiţiei date de Comisia Europeană, pentru a fi responsabilă social o companie trebuie să integreze în acţiunile şi în strategiile ei problemele sociale şi de mediu legate de interacţiunile în care se implică.

Este un lucru firesc astăzi ca în rândul oamenilor de afaceri să se vorbească despre responsabilitatea socială şi rolul civic al companiilor. Mulţi lideri de afaceri admit necesitatea asumării unor responsabilităţi nu doar faţă de investitori ci şi faţă de comunităţile din proximitatea companiilor şi faţă de celelalte grupuri implicate în sau afectate de activităţile acestora.

Într-un fel sau altul, toate discuţiile despre CSR se reîntorc la faimoasa, sau mai puţin faimoasa, afirmaţie a lui Milton Friedman (1970), aceea că CSR-ul este un fleac. Friedman a traversat zeci de ani de controversă, susţinând că singura responsabilitate a companiilor este aceea de a creşte profiturile:

Este posibil un capitalism moral? Poate avea morala un cuvânt de spus în afaceri? Putem, oare, suprapune virtuţile morale şi interesul personal? Dacă nu, atunci nu putem vorbi de un capitalism moral.

Într-o epocă în care mediul se degradează pe zi ce trece, corupţia în lumea afacerilor se accentuează, iar nivelul de sărăcie creşte, sunt tot mai manifeste presiunile exercitate de către comunităţi asupra companiilor. Comunităţile pretind acestora din urmă să îşi asume anumite obligaţii sociale şi faţă de mediu, reducând impactul negativ al activităţilor economice.

Trebuie să înţelegem că parteneriatul public-privat nu are nevoie de interventia statului, el începe de la un interes comun între cele două părţi, companii şi comunităţi. Oamenii de afaceri doresc să investească şi să obţină profit. Comunitatile locale doresc să îşi finanţeze nişte proiecte. De regulă, se ajunge la un interes comun. Înainte, oamenii aşteptau bani de la guvern, acum aşteaptă de la Uniunea Europeană. Însă aceşti bani vin de nicăieri, oamenii nu pot fi responsabilizaţi pentru cheltuirea lor.